Sunt si eu ca toti oamenii...

Privesc lumea asa cum vreau eu sa fie,nu asa cum este.

Privesc oamenii exact cum as vrea eu sa fie,nu cum sunt.Pentru ca realitatea o regasesc in tot ceea ce fac,in toata lupta mea pentru a a-mi atinge idealurile.

De ce sa mai privesc si oamenii prin aceeasi lentila?

Prefer sa le descopar decat sentimentele frumoase si atitudinile care ma satisfac.Intorc privirea cand citesc rautatea  in ochii lor si-mi acopar urechile atunci cand imi spun cuvinte care dor.

Pentru ca in fiecare dintre noi se ascunde un dram de ignoranta.Pana si cei mai buni oameni au sentimente de frustrare,de furie,de invidie…Iar de cele mai multe ori nu suntem inconjurati de cei mai buni oameni.

De multe ori mi se intampla sa descopar in cei pe care ii iubesc laturi care as fi preferat de mii de ori sa-mi ramana necunoscute.Dar curios este ca asta nu-mi schimba cu nimic sentimentele.Pentru ca ajung sa iubesc defectele,incerc sa gasesc ceva bun in orice lucru care face parte din fiinta ei.A persoanei pe care am ajuns sa o iubesc.

Se intampla sa am impresia ca duc o lupta cu mine insami.Iubesc de cele mai multe ori ceea ce stiu de la inceput ca poate nu merita.

Dupa multe esecuri,inca mai am impresia ca pot schimba oameni si conceptii.Inca mai am impresia ca oferind cat mai mult,poate voi reusi sa demonstrez ca merita sa primesc.

Intotdeauna imi aleg idealuri greu de atins.Poate pentru ca ma plictisesc repede sau poate pentru ca imi place sa analizez comportamente si sa incerc sa inteleg cate poate ascunde un suflet.

Poate de multe ori se intampla sa gresesc si sa vad lucruri care nu exista.

Insa oricat de dezamagita am fost,n-am simtit niciodata nevoia sa ma retrag in lucrurile simple si sa dau batalii pe care cu siguranta le-as fi castigat.

Am vrut sa profit de momentele in care oamenii mi s-au descoperit asa cum sunt ei in realitate.Fara masti,fara ascunzisuri,fara frustrari si fara regrete.

De multe ori a  fost surprinzator si am fost fericita.Am inchis usile si am privit.N-am vrut sa inchid ochii pentru ca stiu ca timpul este pretios.E nevoie doar de o clipa de neatentie,de o singura clipire si totul poate capata alte forme.L-am mangaiat pe frunte si am asteptat dimineata.Iar cand am pasit afara,am plecat cu imaginile de peste noapte si mi-am promis ca n-o sa le asociez niciodata cu lumina.Ar fi fost o profanare,o greseala care mi-ar fi distrus toate amintirile.

A doua zi l-am privit simplu.L-am privit asa cum il priveau toti.Si n-am vazut nimic deosebit.Pentru ca lumina readuce la suprafata masca.Masca ce te protejeaza de a avea slabiciuni.

Insa am gasit raspunsul la intrebarea « Pentru ce il iubesc ? ».El e ascuns acolo,in intuneric.

Nu mai conteaza ca asta o stim doar noi doi.Sau poate numai eu.

Ieri...Azi..Maine...

Nici macar nu mai sunt convinsa de ceea ce simt,de ceea ce cred.

Nu mai sunt sigura de credintele mele,de planuri,de vise,de sperante,de trecut sau de viitor.Am inceput sa cred ca nimic nu e ceea ce pare.Totul e numai ceea ce ne dorim noi sa fie.

Interpretam totul in functie de ceea ce  visam noi.Cautam semne si le gasim in tot ceea ce ne inconjoara.Iar pentru asta numai subconstientul nostru este de vina.

Pentru ca niciun lucru nu se intampla fara sa-l cautam cu disperare.

Ne dorim sa iubim dupa care blestemam suferinta.Si asta fara sa ne gandim ca atunci cand am cautat iubirea ne-am asumat si consecintele ei.Am vrut sa iubim,dar am uitat ca trebuie sa fim si iubiti pentru ca asta sa ne faca fericiti.Pentru ca oamenii au tendinta de a se bucura atunci cand primesc si uita sa ofere si ei la randul lor.

Iar in viata exista intotdeauna compensatie.Unul iubeste intotdeauna mai mult.Este o lege nescrisa a naturii.Nu e rautate,nu e dorinta,se intampla pur si simplu.Doi oameni nu pot sa ofere la fel de mult.Si atunci intervine problema.Fie apare acceptarea si sacrificiul din partea unuia,fie relatia va avea de suferit.Pentru ca cel ce primeste nu va putea oferi niciodata mai mult.Pentru ca asa a fost obisnuit,pentru ca asa vede el normalitatea.

Asa e iubirea.Si trebuie sa ti-o asumi sau sa o pierzi.

Si sa o cauti in alta parte.

Toata viata noastra e o cautare permanenta.Se intampla sa avem iluzia ca am gasit ceea ce cautam si sa speram ca a luat sfarsit cautarea.Numai ca totul este doar o himera.Pentru ca suntem imposibil de multumit.Si ne dorim intotdeauna ceva mai bun.Uitam ca poate nici noi nu suntem perfecti si cu toate astea cineva ne iubeste si ne accepta defectele.

Mergem mai departe,pentru ca avem impresia ca putem cauta la nesfarsit.

Dar in eterna noastra cautare nu ne gandim ca nesfarsitul nu exista.

Ca va veni un moment in care vom pasi pe ultima treapta si vom vedea ca nu duce nicaieri.Inca un pas si vom cadea in abis.Vom incerca sa ne intoarcem,insa ne vom izbi de un zid.Pentru ca a existat un timp pentru toate,iar noi,in nepasarea noastra,am uitat sa tinem cont de el.

Am uitat ca putem fi oriunde noi ne dorim,dar sa tinem cont nu ne asteapta nimeni sa ajungem acolo.Ca viata nimanui nu e legata de a noastra.Ca fiecare alege propriul lui drum.

Poate drumurile noastre s-au intersectat la rascruci,dar noi am mers mai departe fara sa privim in urma.I-am considerat ignoranti,lipsiti de dorinta de a gasi calea cea mai buna.

Iar prin toate alegerile noastre,noi insine am prelungit zidul.Dar am fost mult prea preocupati ca sa privim inapoi si sa ne lovim de el.

Abia cand am ajuns la capatul drumului ne-am lovit de adevar.Care e unul dur,dar pe care noi singuri l-am creat.

Si vom fi numai noi si constiinta noastra.

Si intrebarea daca a meritat.

Daca a  meritat sa renuntam.

Daca ceea ce am avut ieri ne-ar fi putut ajuta azi….

Suflet gol...

M-am intrebat de multe ori de unde vine durerea sufleteasca.De ce exista lucruri care ne pot face sa ne schimbam starea de spirit indiferent cate motive am avea de bucurie,de optimism.E nevoie doar de cateva cuvinte si intreg universul ni se poate prabusi.

De atatea ori am vrut sa uit ca exista atatea sentimente care ne pot face sa luam decizii gresite,sa ne schimbam parerea despre oameni sau despre noi insine.De atatea ori am simtit nevoia sa-mi smulg sufletul ca sa nu mai simt durerea.Dar durerea persista,pentru ca avem tendinta de a ne obisnui cu anumite lucruri in viata noastra.

Ne obisnuim cu anumite activitati,cu anumiti oameni,cu anumite gesturi,cu anumite sentimente…Iar cand se intampla inevitabilul apare un gol…Pe care de cele mai multe ori nu il putem inlocui.Pentru ca oamenii,cuvintele,imbratisarile,privirile  sunt unice odata ce le-am pierdut nu le mai putem recupera.

Iar atunci cand constientizam,cand timpul trece iar viata noastra capata tot mai multe goluri,apare durerea.Care este strans legata de amintirile noastre,de subconstientul fiecaruia.Exista lucruri,imagini,mirosuri,locuri care iti aduc in memorie sentimente traite.Care pe cat de fericit te faceau,atat de multa nefericire iti pot aduce ulterior.

Oare asta inseamna sa fim oameni ?Sa traim o succesiune de momente fericite urmate tot de atatea momente de suferinta ?

Viata mi-a demonstrat ca suferinta poate fi de multe ori greu de suportat.Sunt momente in care ti-ai dori sa nu mai simti nimic.Sa dormi fara sa visezi,sa mergi pe strada fara sa vezi oamenii,sa  poti merge fara sa privesti in urma.

Uneori apare teama de a mai iubi.Datorita faptului ca in timp ajungi sa crezi ca iubirea e o condamnare la suferinta.

Si ce faci ?Alegi sa te legi de orice lucru iti pare mai important,pentru a-ti ignora sentimentele.De fapt,pentru a nu le mai da libertate.Te incatusezi si alegi sa crezi ca iti e mult mai bine fara sa simti nimic.Fugi de sentimente,fugi de oameni,fugi de sentimentul de atasare.Pentru a nu-l simti pe cel de frustrare ca nu ai putut sa pastrezi ceea ce ai avut.E mult mai usor sa traiesti singur,nu exista riscul sa ai si sa pierzi.

Iar tu ai impresia ca ti-e bine…

Dar ce faci atunci cand nu ai avut si nu ai renuntat sau nu ti s-a luat nimic ?

Esti gol…Sufletul tau nu a stiut sa ofere nimic…Iar pana cand nu vei invata ca numai deschizandu-ti sufletul si oferind vei primi,nu vei simti nimic.

Dar poate nu ai nevoie de asta.Poate pentru tine iubirea si suferinta sunt slabiciuni care te fac sa te simti mai putin puternic.Si n-ai sa cunosti niciodata un adevar important.

Numai cine a plans si a suferit a cunoscut cu adevarat fericirea.Pentru ca numai sentimentele profunde  pot aduce regretul si dezamagirea.