Privesc lumea asa cum vreau eu sa fie,nu asa cum este.
Privesc oamenii exact cum as vrea eu sa fie,nu cum sunt.Pentru ca realitatea o regasesc in tot ceea ce fac,in toata lupta mea pentru a a-mi atinge idealurile.
De ce sa mai privesc si oamenii prin aceeasi lentila?
Prefer sa le descopar decat sentimentele frumoase si atitudinile care ma satisfac.Intorc privirea cand citesc rautatea in ochii lor si-mi acopar urechile atunci cand imi spun cuvinte care dor.
Pentru ca in fiecare dintre noi se ascunde un dram de ignoranta.Pana si cei mai buni oameni au sentimente de frustrare,de furie,de invidie…Iar de cele mai multe ori nu suntem inconjurati de cei mai buni oameni.
De multe ori mi se intampla sa descopar in cei pe care ii iubesc laturi care as fi preferat de mii de ori sa-mi ramana necunoscute.Dar curios este ca asta nu-mi schimba cu nimic sentimentele.Pentru ca ajung sa iubesc defectele,incerc sa gasesc ceva bun in orice lucru care face parte din fiinta ei.A persoanei pe care am ajuns sa o iubesc.
Se intampla sa am impresia ca duc o lupta cu mine insami.Iubesc de cele mai multe ori ceea ce stiu de la inceput ca poate nu merita.
Dupa multe esecuri,inca mai am impresia ca pot schimba oameni si conceptii.Inca mai am impresia ca oferind cat mai mult,poate voi reusi sa demonstrez ca merita sa primesc.
Intotdeauna imi aleg idealuri greu de atins.Poate pentru ca ma plictisesc repede sau poate pentru ca imi place sa analizez comportamente si sa incerc sa inteleg cate poate ascunde un suflet.
Poate de multe ori se intampla sa gresesc si sa vad lucruri care nu exista.
Insa oricat de dezamagita am fost,n-am simtit niciodata nevoia sa ma retrag in lucrurile simple si sa dau batalii pe care cu siguranta le-as fi castigat.
Am vrut sa profit de momentele in care oamenii mi s-au descoperit asa cum sunt ei in realitate.Fara masti,fara ascunzisuri,fara frustrari si fara regrete.
De multe ori a fost surprinzator si am fost fericita.Am inchis usile si am privit.N-am vrut sa inchid ochii pentru ca stiu ca timpul este pretios.E nevoie doar de o clipa de neatentie,de o singura clipire si totul poate capata alte forme.L-am mangaiat pe frunte si am asteptat dimineata.Iar cand am pasit afara,am plecat cu imaginile de peste noapte si mi-am promis ca n-o sa le asociez niciodata cu lumina.Ar fi fost o profanare,o greseala care mi-ar fi distrus toate amintirile.
A doua zi l-am privit simplu.L-am privit asa cum il priveau toti.Si n-am vazut nimic deosebit.Pentru ca lumina readuce la suprafata masca.Masca ce te protejeaza de a avea slabiciuni.
Insa am gasit raspunsul la intrebarea « Pentru ce il iubesc ? ».El e ascuns acolo,in intuneric.
Nu mai conteaza ca asta o stim doar noi doi.Sau poate numai eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu