Despre iubire si perfectiune...

A trecut destul timp  de cand nu m-am mai gandit la adevaratul sens al cuvantului “iubire”.

Au existat momente in care viata imi era guvernata de acest cuvant.Au existat insa si momente in care mi s-a parut amuzanta folosirea expresiei  “te iubesc”,indiferent de forma in care a fost spusa.

E greu de crezut.Greu de crezut pentru ca pana la urma pare sensul vietii.Pentru unii dintre noi.

Si din pacate pentru mine m-am incadrat de multe ori in categoria celor care au luptat sa auda cele doua cuvinte magice.Pana cand am realizat ca pentru multi oameni reprezinta doar un cliseu.E frumos sa fii cu cineva,sa stii ca ii pasa cuiva de tine si e frumos sa ai iluzia ca ti-ai gasit jumatatea.

Un timp asa am privit lucrurile.Mi se parea ca iubirea merita sa suferi.Un paradox in esenta.Un lucru trist pe de alta parte.Sa traiesti cu impresia ca un om te poate iubi si in acelasi timp iti poate provoca voluntar cele mai mari dureri.

Aceasta a fost perioada vietii in care am pus iubirea altcuiva mai presus de iubirea mea.Sau poate prin iubirea mea speram sa dobandesc  ceea ce aveam eu nevoie.Inutil.Am inteles asta doar atunci cand am pus intrebarea “Pentru ce ma iubesti?” si n-am primit niciun raspuns.

Asta in conditiile in care eu as fi putut enumera 1000 de motive,poate prostesti sau poate nu,insa in esenta aveam o motivatie a faptelor si vorbelor mele.

A fost momentul in care am realizat ca iubirea mea era diferita.Mi-am dat seama ca oamenii spun cuvinte.Atat.Nu simt,nu le inteleg si nu vor sa evolueze.Totodata,a fost momentul in care am inceput sa simt frica de a mai spune “te iubesc”.N-am vrut sa ranesc pe nimeni prin a adresa cuvinte care poate nu aveau un raspuns in sufletul meu.

Cele mai profunde sentimente de iubire au fost cele pe care le-am pastrat in fiinta mea.Poate de teama,poate din egoism.Am simtit ca transpunerea lor in cuvinte le-ar stirbi din valoare.Si pana la urma,la ce bun daca oamenii nu vad adevratul sens?E bine ca cei care stiu sa iubeasca sa nu profaneze profunzimea acestui sentiment prin cuvinte.

Poate am pierdut sau poate au fost momente in care am castigat.Am castigat fericirea de a ma bucura de sentimentele mele fara a fi judecata si fara ca cineva sa simta ca are obligatia de a –mi oferi ceva,de a se ridica la inaltimea trairilor mele.

Pentru ca in naivitatea mea au existat si momente in care am cerut.Am crezut ca daca ofer totul pot cere ceva in schimb.Cele mai mari satisfactii le-am obtinut insa atunci cand am avut eu insami bucuria de a oferi neconditionat.

Am inteles ca iubirea nu e perfecta.Pentru ca oamenii nu sunt perfecti privindu-i in lumina zilei,prin perspectiva tuturor.Insa exista momente care ar putea fi perfecte pentru fiecare dintre noi,in functie de unghiul din care privim.

Exista momente in care o privire iti poate spune cat o mie de cuvinte.Te poate face cel mai fericit sau te poate darama.

Exista momente in care poti descoperi un om pe care il cunosteai,dar care nu stiai ca exista.

Exista momente in care oamenii ti se dezvaluie in feluri nebanuite de tine.

Exista momente in care poti trai iluzia ca poti intalni perfectiunea.Si desi e doar o iluzie,important este sa gasesti persoana care sa-ti inspire asta.

E cel mai frumos sentiment.Sa simti doar pentru o secunda ca esti in locul potrivit,cu omul potrivit,ca n-ai avea niciun regret daca totul s-ar sfarsi in acel moment.

Poate fi greu sa alergi dupa himere,insa e si mai greu sa traiesti zi de zi cu teama ca la un moment dat vei intalni perfectiunea si in viata ta nu va mai fi loc pentru ea.

Pentru ca tu vei fi prea preocupat SA SPUI “te iubesc”.

Dincolo de noi e cineva....

Am citit undeva ca cea mai buna cale in a ajunge sa iubesti este sa te iubesti pe tine insuti in primul rand.

O teorie care ar putea parea fondata.

Dar ce faci atunci cand ajungi sa te iubesti atat de mult incat crezi ca nu mai ai nimic de oferit si pentru altcineva?

Se intampla destul de frecvent,pentru ca uitam ca exista o masura in toate lucrurile.

Uitam ca e bine sa fim constienti de atuurile noastre si nu mai lasam sa fie descoperite.Avem tendinta de a crede ca suntem mai buni decat altii si uitam sa ne cultivam “bunatatea”.

Alteori uitam ca avem calitati si ne lasam subjugati de personalitatea altora.Uitam sa ne mai iubim pe noi insine si asta ne indeparteaza de oamenii care ne-ar putea descoperi.

Dar vorbeam despre a invata noi insine sa-I iubim pe ceilalti.

De multe ori avem senzatia ca iubirea implica un sentiment de obligatie,sentimental de a face lucruri doar pentru a multumi pe cineva pentru ca ne ofera privilegiul de a ne iubi.Exista conceptia ca atunci cand iubim obtinem automat anumite drepturi.

Si tocmai asta ne indeparteaza de adevaratul sens al legaturii dintre doi oameni.Pentru ca ni se pare imposibil de acceptat  faptul ca un om ne poate iubi fara sa fie legat,fara sa ne dea obligatii.

Nimeni nu a descoperit pana acum limitele iubirii.Nimeni nu stie daca e gresit sa ai prieteni de sex opus atunci cand esti intr-o relatie,daca mai poti aprecia frumusetea,daca mai poti avea propriile momente de singuratate,daca e gresit sa ai propriile placeri  fara sa fii nevoit sa imparti totul.

Si tocmai asta ne sperie si ne determina sa ne ascundem in spatele iubirii pentru propria persoana.

Pentru ca e singura care ne lasa libertatea de a alege.

Pentru ca nu include compromisuri si nu are limite.

Pentru ca nu suportam consecintele prorpiilor noastre greseli.

Iar atunci cand ajungem sa nu mai putem depasi bariera,sa nu mai avem curajul de a primi si a oferi iubire dincolo de constiinta noastra,suntem goi.

Pentru ca sufletul nostrum nu mai recunoaste nimic.Durerea ,tristetea,bucuria,emotia,nu vor mai insemna nimic.

Pentru ca zidul care ne inconjoara nu ne va mai permite sa simtim.Vom trai intr-o permanenta stare de amortire.

Si atunci la ce ne va mai folosi ca am avut iubirea dar ne-a fost teama s-o traim?