Suflet gol...

M-am intrebat de multe ori de unde vine durerea sufleteasca.De ce exista lucruri care ne pot face sa ne schimbam starea de spirit indiferent cate motive am avea de bucurie,de optimism.E nevoie doar de cateva cuvinte si intreg universul ni se poate prabusi.

De atatea ori am vrut sa uit ca exista atatea sentimente care ne pot face sa luam decizii gresite,sa ne schimbam parerea despre oameni sau despre noi insine.De atatea ori am simtit nevoia sa-mi smulg sufletul ca sa nu mai simt durerea.Dar durerea persista,pentru ca avem tendinta de a ne obisnui cu anumite lucruri in viata noastra.

Ne obisnuim cu anumite activitati,cu anumiti oameni,cu anumite gesturi,cu anumite sentimente…Iar cand se intampla inevitabilul apare un gol…Pe care de cele mai multe ori nu il putem inlocui.Pentru ca oamenii,cuvintele,imbratisarile,privirile  sunt unice odata ce le-am pierdut nu le mai putem recupera.

Iar atunci cand constientizam,cand timpul trece iar viata noastra capata tot mai multe goluri,apare durerea.Care este strans legata de amintirile noastre,de subconstientul fiecaruia.Exista lucruri,imagini,mirosuri,locuri care iti aduc in memorie sentimente traite.Care pe cat de fericit te faceau,atat de multa nefericire iti pot aduce ulterior.

Oare asta inseamna sa fim oameni ?Sa traim o succesiune de momente fericite urmate tot de atatea momente de suferinta ?

Viata mi-a demonstrat ca suferinta poate fi de multe ori greu de suportat.Sunt momente in care ti-ai dori sa nu mai simti nimic.Sa dormi fara sa visezi,sa mergi pe strada fara sa vezi oamenii,sa  poti merge fara sa privesti in urma.

Uneori apare teama de a mai iubi.Datorita faptului ca in timp ajungi sa crezi ca iubirea e o condamnare la suferinta.

Si ce faci ?Alegi sa te legi de orice lucru iti pare mai important,pentru a-ti ignora sentimentele.De fapt,pentru a nu le mai da libertate.Te incatusezi si alegi sa crezi ca iti e mult mai bine fara sa simti nimic.Fugi de sentimente,fugi de oameni,fugi de sentimentul de atasare.Pentru a nu-l simti pe cel de frustrare ca nu ai putut sa pastrezi ceea ce ai avut.E mult mai usor sa traiesti singur,nu exista riscul sa ai si sa pierzi.

Iar tu ai impresia ca ti-e bine…

Dar ce faci atunci cand nu ai avut si nu ai renuntat sau nu ti s-a luat nimic ?

Esti gol…Sufletul tau nu a stiut sa ofere nimic…Iar pana cand nu vei invata ca numai deschizandu-ti sufletul si oferind vei primi,nu vei simti nimic.

Dar poate nu ai nevoie de asta.Poate pentru tine iubirea si suferinta sunt slabiciuni care te fac sa te simti mai putin puternic.Si n-ai sa cunosti niciodata un adevar important.

Numai cine a plans si a suferit a cunoscut cu adevarat fericirea.Pentru ca numai sentimentele profunde  pot aduce regretul si dezamagirea.

Am avut un vis...

M-am trezit pe un camp plin cu flori…Eram inconjurata de culoare…De parca m-am intalnit cu toate primaverile din viata si din sufletul meu.

E un sentiment atat de placut sa fii inconjurat de frumusete !De frumusetea pura,emanata de natura,de aerul curat,de mirosul pamantului,al ploii….

Departe de frumusetea pe care aveam impresia ca o cunosc,am inteles un lucru esential.

Am inteles ca nu stiu nimic.

Am inteles ca m-am uitat in ochii unui om fara sa vad dincolo de culoare.Fara sa-I citesc fericirea,dezamagirea,indoiala,speranta.Si cat de rau imi pare!Poate ca in acea ultima privire era un strigat disperat,pe care sufletul meu nu l-a putut auzi.

Am inteles ca am privit multe flori,dar nu le-am simtit niciodata esenta.N-am putut simti niciodata ce se ascunde in spatele unei flori daruite…N-am stiut ca toate lucrurile,toate gesturile au o semnificatie.Si prin ignoranta mea,poate am ranit oameni..Oameni care au crezut mai mult decat mine in puterea mea de intelegere.

Am privit multe chipuri care mi s-au parut frumoase.Care poate altora nu li s-au parut la fel.Si cea mai mare greseala a mea a fost ca nu m-am intrebat de ce doar pentru mine au fost speciale.N-am vrut sa caut motive,sa-mi cunosc sufletul…

Am fugit de oameni de multe ori.I-am judecat.Le-am judecat alegerile,faptele,vorbele.Dar nu am incercat niciodata sa ii inteleg.Poate toate alegerile lor erau doar un strigat de ajutor.Pe care eu am refuzat sa-l ofer.Din ignoranta….

Am lasat oamenii sa ma iubeasca.Chiar daca eu stiam ca nu i-as fi putut iubi niciodata.Pentru ca e frumos sa te simti centrul universului CUIVA.Sa primesti fara sa oferi nimic in schimb.

N-am vrut sa cred ca oamenii imi pot oferi ceea ce eu am nevoie.N-am vrut sa am incredere de teama suferintei…Dar si suferinta are rolul ei.

Lacrimile ne elibereaza,ne deschid noi orizonturi.

Cel mai urat sentiment este atunci cand simti nevoia sa plangi,dar iti lipseste motivul.Incerci sa iti dai seama ce ti se intampla,dar nu reusesti.

Uiti ca ai avut atatea motive si le-ai ignorat.Sufletul tau e plin de amintiri care au nevoie sa fie eliberate.Iar tu nu realizezi ca te sufoca…Trebuie sa le dai drumul…

Dar tu esti prea mandru sa accepti asta.

Pana intr-o zi cand realizezi ca…Nu stii nimic.

N-ai trait nimic.Ai fost superficial.

Nici macar nu ai incercat sa-ti imaginezi ca poate exista un intreg camp cu flori care-ti infatiseaza toate culorile….Care te asteapta sa te bucuri de mirosul lor…

Nu ti-ai dat seama ca inca mai poti avea vise..

Capat de drum..

Oamenii sunt complicati.Uneori ciudati…Sau poate pur si simplu de neinteles uneori.

Am incercat sa privesc dincolo de cuvinte…pentru ca uneori cuvintele sunt doar o fatada si de cele mai multe ori ne ascundem in spatele lor.

Ne folosim de acest paravan pentru a ascunde ceea ce simtim cu adevarat.

Am incercat sa alung ideea comunicarii ca cea mai buna modalitate de a interactiona.Am privit dincolo de cuvinte si am crezut ca am descoperit ceea ce aveam nevoie.

Afectiune…Pentru ca in general dupa asta am alergat si de cele mai multe ori nu am avut parte.Am tanjit dupa imbratisari,am tanjit dupa saruturi,am tanjit dupa cuvinte frumoase.Dar m-am multumit numai cu jumatati de masura.

Pentru ca am considerat ca oamenii sunt diferiti si nu le pot cere mai mult decat pot oferi.

Total gresit,pentru ca atunci cand iubesti oferi totul.

Dar am incercat sa alung si aceste ganduri idealiste.

Poate nu am cautat unde trebuia.De cele mai multe ori am insistat cu indarjire,chiar daca intotdeauna in sufletul meu am stiut ca e in zadar.

Exista oameni care si-au construit ziduri in jurul lor.In spatele carora traiesc linistiti.Iti dau impresia ca le-ai putea dobori,iar atunci cand te astepti mai putin te izbesti de zidul de indiferenta.

Exista oameni care prefera simplitatea.Simplitatea in cuvinte,simplitatea in oameni,simplitatea in sentimente.Nu se bucura la maxim,dar nici nu cunosc suferinta.

Exista oameni care se mint.Se mint ca le e bine.Se mint ca nu mai au ce sa descopere.Se mint ca nu au nevoie de nimeni.

Exista oameni se ascund.Se ascund de oameni,se ascund de sentimente,se ascund de trairi intense,se ascund de ei.Pentru ca nimeni nu poate fi atat de gol.

Exista oameni indarjiti.Oameni care nu vor accepta niciodata sfaturi,care nu vor accepta niciodata ca pot trai si altfel.Au invatat sa-si ascunda durerea si cred ca le e bine.Nu cred in existenta vindecarii prin cedare.Nu cred ca exista oameni cu care pot rezona.

Acestia sunt cel mai greu de inteles.

Exista gesturi care dau in vileag faptul ca ei traiesc.Si totusi,sunt singurii care nu pot accepta asta.

Poate ca le e teama.

Poate ca nu isi pot accepta slabiciunile.

Sau poate ca nu au gasit persoana potrivita.

Poate ca simplitatea este rezolvarea problemelor.Poate in asta consta fericirea si noi o cautam in locul gresit.

Poate ca nu mai avem timp pentru afectiune.Poate iubirea consta in intelegere si acceptare.Poate ar trebui sa fim mai realisti.

Poate vrem sa stim prea mult si de fapt nu stim nimic.

Si in final…la ce bun atata iubire ?

Sunt mai sanatoase prietenia si sexul.Cel putin unul dintre parteneri nu va fi ranit niciodata,iar celalalt se va resemna si isi va asuma.

Va fi nefericit,dar macar nu va fi singur.

Incertitudinea e mai buna decat nimic.

Iar cuvintele sunt de prisos….

Despre prietenie...

Asa sunt oamenii.Puternici,orgoliosi,slabi,lasi,optimisti…

Numai ca oricat de independenti am fi,intotdeauna vom avea nevoie de sprijin.

Vom avea nevoie de cineva care sa poata fi optimist atunci cand noi suntem pe fundul prapastiei sau sa ne tempereze atunci cand suntem in al noualea cer.

O sa spuneti ca prieteniile vin si pleaca.

De fapt oamenii vin si pleaca din vietile noastre.Important este sa stim sa ne bucuram de prezenta lor atunci cand ei fac parte din vietile noastre.

Avem prostul obicei de a nu ne bucura de ceea ce primim zi de zi.Zambete,cuvinte de incurajari,imbratisari,simple priviri care sunt mai importante decat o mie de cuvinte.

Si noi ce facem ?Ne gandim doar daca au fost sincere,daca maine vor mai exista,daca noi vom mai exista sa ne bucuram de ele.

Tot asa este si cu prietenii.Cu totii am avut prieteni in copilarie,in adolescenta,de fapt fiecare etapa a vietii noastre a fost unica in ceea ce priveste relatiile cu oamenii.

Unele prietenii sunt previzibile.Intalnim oameni care au aceleasi preocupari,pasiuni,credinte,sentimente.Oameni care nu ne vor surprinde si care vor fi alaturi de noi in orice situatie.Sunt prietenii mature,cele care pot dura o viata intreaga.Cele care nu ne vor dezamagi.

Dar exista si prietenii care pot lua nastere surprinzator.Asta pentru ca tot noi avem tendinta de a judeca oamenii in functie de aparente.

Exista oameni aparent rationali…Linistiti…Pe care nimic nu pare a-i mai lua prin surprindere.

Si exista oameni pentru care viata insasi e o surpriza.Care nu si-au incheiat inca socotelile copilariei.

Aparent,nu ar avea nimic in comun.

Si totusi,in anumite circumstante,au avut surpriza de a-si gasi multiple preocupari comune.Sau mai bine spus,completari ale personalitatilor.

De fapt,poate asta este secretul unei prietenii. Trebuie sa invatam sa ne controlam reactiile.

Pentru ca oamenii nu sunt identici,nu pot avea intotdeauna aceleasi pareri si preocupari,ei trebuie sa invete sa se tolereze.

Si acesta nu este intotdeauna un lucru usor de realizat.

Pentru ca unii prefera sa sufere in singuratate…Altii exact atunci au mai mare nevoie de consolare.

Pentru ca unii prefera sa li se spuna adevarul…Iar altii prefera sa fie mintiti frumos.

Pentru ca unii au tendinta de a fi egoisti,iar altii se bucura mai mut de fericirea altora…

Pentru ca unii au intelepciunea de a accepta sfaturile…

Pentru ca intr-un final prietenia se invata.

Totul tine de exercitiu.

Sa stii cand sa te opresti…Sa stii cum sa ii spui unui om atunci cand greseste..Sa stii exact ce are nevoie..Sa stii sa asculti..Sa stii sa dai sfaturi..Sa inveti sa nu judeci..Sa intelegi ca suntem diferiti..Sa fii constient ca nimeni nu e perfect…Sa stii sa oferi o imbratisare..Sa stii sa respecti deciziile celuilalt..Sa razi sau sa plangi..

Asta inseamna prietenia.

Indiferent cat dureaza,important este sa fie sincera.

Azi...

Astazi am timp..
Vreau sa ma bucur ca pot sa zambesc.Ca pot privi cerul fara sa existe vreun nor care sa-mi umbreasca privirea.
Astazi vreau sa ma bucur de mangaieri,de dezmierdari,de cuvinte frumoase,fara sa ma intreb daca sunt sincere.Vreau sa fiu mintita frumos....

Astazi vreau sa cred ca totul mi se cuvine.Sa obtin tot fara sa lupt.Fara sa ma lupt cu mine insami.
Astazi vreau sa ma bucur de ceea ce am,fara sa-mi doresc nimic mai mult.Vreau sa sper ca toate nuantele de gri din viata mea se pot transforma.Iar asta sta doar in puterea mea.
Astazi e o zi frumoasa.
Desi peisajul e fad,desi sunt inconjurata se tonuri de maro.Atata timp cat nu ma simt sufocata de negru inca mai pot fi optimista.Totul preveste culoarea verde.

Iar asta inseamna un nou inceput.Si atata timp cat stiu ca in viata mea va aparea aceasta culoare,nu pot decat sa sper.

Sa sper ca inca mai pot avea certitudini.

Sa sper ca inca mai pot deveni mai buna.

Sa sper ca mai am timp.

Sa sper ca voi inceta sa mai judec oamenii.

Sa sper ca ma mai pot bucura de frumos.
Sa sper ca voi putea privi dincolo de barierele pe care oamenii le traseaza.
Sa sper ca voi invata ca fericirea mea sa nu mai fie dependenta de a celorlati.

Iar asta ma face fericita azi.

Faptul ca speranta si visurile sunt lucruri care imi apartin si pe care nu mi le poate lua nimeni.

     Ca dincolo de toti si de toate,sunt eu.

Poveste...

O chema Ioana.Era frumoasa,dar nu intr-un mod tipator.Era mai bine spus interesanta.Era o persoana inteligenta,insa nu iesea in evidenta prin asta.Poate pentru ca dupa parerea ei,avea un defect major.

Timiditatea.Era destul de introvertita,incat cei din jurul ei ar fi putut-o considera o persoana fada,stearsa.De cele mai multe ori prefera sa asculte,sa compare cat mai multe pareri si sa traga propriile concluzii.Pe care cel mai adesea le si pastra pentru ea.N-ar fi putut spune daca asta era o dovada a timiditatii sau pur si simplu a faptului ca prefera sa nu se lupte cu morile de vant.  

Intotdeauna a trait inconjurata de oameni daca nu mai inteligenti,cel putin mai maturi ca ea.Nu stia daca asta se datora ei sau pur si simplu conjunctura era de vina.Mult timp nici macar nu a analizat aceste aspecte ale vietii ei.
Si-a trait prieteniile,iubirile,despartirile,impacarile cu naturalete.A plans cand a crezut ca nu gaseste scaparea.A zambit cu naivitate cand i s-au facut promisiuni.A plans de fericire.Si a invatat ca lacrimile de fericire se platesc scump.A invatat sa iubeasca,dar n-a avertizat-o nimeni sa fie cumpatata in iubire.

Asa era si in acea seara.Simpla....Lipsita de vulgaritate,stangace si adancita in gandurile ei.Nici nu i-ar fi trecut prin minte ca era seara in care avea sa se declanseze maturizarea ei.Nu banuia ca sufletul ei ascundea atatea trairi care aveau nevoie de un impuls.Nu banuia ca cineva ar fi fost interesat sa-i declanseze un alt "eu"al personalitatii.

Dar era mult prea naiva ca sa stie ca viata poate fi plina de surprize nebanuite.
In acea seara avea doar o certitudine.Certitudinea ca era iubita.Si voia sa creada ca asta ii era suficient.
Numai ca destinul ii rezervase altceva.Sau poate nici macar destinul.Poate doar un capriciu a semanat incertitudinea in mintea si,de ce nu,in sufletul ei.

Dupa cum spuneam,era doar o copila care n-ar fi indraznit sa se gandeasca la lucruri imposibile.Ce ii pareau ei imposibile.

Dar el n-a crezut la fel.Poate a vazut in ea o modalitate de a-si retrai tineretea.Poate chiar ii parea invaluita in mister.Sau poate nici nu s-a gandit prea mult ca o sa-i tulbure lumea.
Pentru ca oricate pareri de rau si incercari de retragere au existat ulterior,momentul decisiv a fost cel in care s-a apropiat pentru prima oara de ea.
Nu s-a intamplat nimic notabil.Si totusi,pentru ea s-a intamplat totul.Nu mai stia daca avea vreo certitudine,daca ii mai placea viata ei,daca isi mai dorea sa traisca aceeasi normalitate.

A invatat sa nu renunte la nimic din ceea ce avea,dar sa-si doreasca mult mai mult.Si-a descoperit laturi pe care credea ca nu le detinea.Cu toate acestea,intotdeauna a existat o intelegere tacita intre ei doi..
Niciodata,niciunul dintre ei,nu a cerut mai mult decat putea oferi.

Iar prin simplul fapt ca nu a cerut niciodata nimic,ea si-a depsit propriile limite.In naivitatea ei,poate ar fi facut-o la un moment dat.Dar a invatat sa citeasca dincolo de cuvinte si a inteles.
A inteles ca de fapt el asta voia:sa nu ceara nimic.
Poate a fost o intelegere egoista,insa ii permitea sa-si pastreze siguranta in care traise pana atunci.

Cu toate acestea,nu a incetat niciodata sa spere.
A invatat sa traiasca in continuare cu ceea ce avea,insa in scurt timp nu mai suficient.

A invata sa aiba idealuri.

A invatat sa accepte criticile.
A invatat ca suferinta te face mai puternic.

Dar totodata a invatat sa-si reprime multe sentimente.Putea simti orice:teama,furie,dor,poate chiar si   dragoste.Insa putea pierde tot.Iar bucuria ei era mai mult decat nimic.

A reusit asta pentru ca tot timpul el o avertiza de imposibilitatea unei asemenea implicari.
Egoist,pentru ca nu a reusit sa cunoasca doar farame din tot ceea ce ar fi putut oferi ea.A reusit decat sa planteze samanta (re)cunoasterii in sufletul ei.E drept,el nu a fost niciodata prezent cu adevarat niciodata in viata ei.
A stiut sa-l primeasca cu seninatate si a invatat sa-si ascunda dezamgirea atunci cand era cazul.Au reusit un lucru foarte greu:sa fie prieteni inainte de toate.Cu toate sentimentele ei ascunse,ea n-a reusit sa fie insa prietena pe care el si-o dorea.
Poate ca ea a gresit.Dar poate nici el n-a fost corect in totalitate.
Ea a fost intotdeauna acolo pentru el.

Iar el n-a avut puterea de a-i mai arata o singura data unde a gresit.

In numele prieteniei lor.

Sau poate nici n-a existat.Poate a fost doar o etapa in care destinul i-a pus fata-n fata.

Ei i-a aratat ca are puterea de a se autodepasi,de a continua o lupta,in ciuda disparitiei motivatiei.

Lui i-a aratat ca poate influenta destine.

Sau poate nici macar nu stie...

Ratacind..

Am incercat sa fiu ei...Am ratacit neincetat,fara sa vad nimic,fara sa ma strige cineva,fara sa deschid ochii...Am asteptat un semn,dar nu l-am primit.Am vrut sa-i inteleg,am vrut sa ma fac inteleasa,dar nu am reusit.

Am intins mana,dar in zadar.Nimeni nu m-a vazut,nimeni nu a simtit ca am nevoie de ajutor.M-am impiedicat,iar in jurul meu era tacerea.

Eu si tacerea.Am simtit-o,dar si mai greu a fost sa o vad.

Am deschis ochii si am constatat ca eram singura.....ca nu era nimeni.Ca totul era o iluzie pe care mi-o creasem singura.

Apoi...am simtit o mana.Tacuta,dar calda.

Am simtit ca pot avea incredere si ca ma poate conduce spre iesirea din labirintul nefericirii mele.

Am incercat sa fiu el....Am incercat sa fiu naiva si am reusit.Am vrut sa cred ca oamenii pot fi dezinteresati,ca te pot ajuta numai pentru propriul tau bine.

Dar cat m-am inselat!

M-a ghidat numai prin strangeri de mana,prin gesturi care pentru mine au insemnat mai mult decat un glas.Am invatat sa comunic asa,am crezut ca asa e cel mai bine...Am invatat sa cred fara sa mi se spuna sa cred.

Dar de fapt....El nu voia sa cred.El nu voia increderea mea.Pentru ca el era mai debusolat decat mine.Scaparea lui am fost eu...Fara sa vreau,l-am ajutat sa caute proria iesire.Si cand a gasit-o.....A disparut fara sa priveasca inapoi....

Am ramas din nou in bezna....

Si atunci...

Am incercat sa fiu eu.Sa merg mai departe urmandu-mi propriile instincte.Pentru ca inima mea a stiut mai bine ca oricine sa ma indrume spre ceea ce am avut nevoie.Sufletul meu a invatat sa nu mai asculte,sa nu mai creada nici in vorbe,nici in strangeri de mana.

Am invatat sa nu ma mai lamentez,sa nu mai cer nimic,sa iau doar ceea ce am EU nevoie.ATAT cat am eu nevoie si CE am eu nevoie.

Am vrut sa fiu eu.

ACUM sunt eu.