Despre iubire si perfectiune...

A trecut destul timp  de cand nu m-am mai gandit la adevaratul sens al cuvantului “iubire”.

Au existat momente in care viata imi era guvernata de acest cuvant.Au existat insa si momente in care mi s-a parut amuzanta folosirea expresiei  “te iubesc”,indiferent de forma in care a fost spusa.

E greu de crezut.Greu de crezut pentru ca pana la urma pare sensul vietii.Pentru unii dintre noi.

Si din pacate pentru mine m-am incadrat de multe ori in categoria celor care au luptat sa auda cele doua cuvinte magice.Pana cand am realizat ca pentru multi oameni reprezinta doar un cliseu.E frumos sa fii cu cineva,sa stii ca ii pasa cuiva de tine si e frumos sa ai iluzia ca ti-ai gasit jumatatea.

Un timp asa am privit lucrurile.Mi se parea ca iubirea merita sa suferi.Un paradox in esenta.Un lucru trist pe de alta parte.Sa traiesti cu impresia ca un om te poate iubi si in acelasi timp iti poate provoca voluntar cele mai mari dureri.

Aceasta a fost perioada vietii in care am pus iubirea altcuiva mai presus de iubirea mea.Sau poate prin iubirea mea speram sa dobandesc  ceea ce aveam eu nevoie.Inutil.Am inteles asta doar atunci cand am pus intrebarea “Pentru ce ma iubesti?” si n-am primit niciun raspuns.

Asta in conditiile in care eu as fi putut enumera 1000 de motive,poate prostesti sau poate nu,insa in esenta aveam o motivatie a faptelor si vorbelor mele.

A fost momentul in care am realizat ca iubirea mea era diferita.Mi-am dat seama ca oamenii spun cuvinte.Atat.Nu simt,nu le inteleg si nu vor sa evolueze.Totodata,a fost momentul in care am inceput sa simt frica de a mai spune “te iubesc”.N-am vrut sa ranesc pe nimeni prin a adresa cuvinte care poate nu aveau un raspuns in sufletul meu.

Cele mai profunde sentimente de iubire au fost cele pe care le-am pastrat in fiinta mea.Poate de teama,poate din egoism.Am simtit ca transpunerea lor in cuvinte le-ar stirbi din valoare.Si pana la urma,la ce bun daca oamenii nu vad adevratul sens?E bine ca cei care stiu sa iubeasca sa nu profaneze profunzimea acestui sentiment prin cuvinte.

Poate am pierdut sau poate au fost momente in care am castigat.Am castigat fericirea de a ma bucura de sentimentele mele fara a fi judecata si fara ca cineva sa simta ca are obligatia de a –mi oferi ceva,de a se ridica la inaltimea trairilor mele.

Pentru ca in naivitatea mea au existat si momente in care am cerut.Am crezut ca daca ofer totul pot cere ceva in schimb.Cele mai mari satisfactii le-am obtinut insa atunci cand am avut eu insami bucuria de a oferi neconditionat.

Am inteles ca iubirea nu e perfecta.Pentru ca oamenii nu sunt perfecti privindu-i in lumina zilei,prin perspectiva tuturor.Insa exista momente care ar putea fi perfecte pentru fiecare dintre noi,in functie de unghiul din care privim.

Exista momente in care o privire iti poate spune cat o mie de cuvinte.Te poate face cel mai fericit sau te poate darama.

Exista momente in care poti descoperi un om pe care il cunosteai,dar care nu stiai ca exista.

Exista momente in care oamenii ti se dezvaluie in feluri nebanuite de tine.

Exista momente in care poti trai iluzia ca poti intalni perfectiunea.Si desi e doar o iluzie,important este sa gasesti persoana care sa-ti inspire asta.

E cel mai frumos sentiment.Sa simti doar pentru o secunda ca esti in locul potrivit,cu omul potrivit,ca n-ai avea niciun regret daca totul s-ar sfarsi in acel moment.

Poate fi greu sa alergi dupa himere,insa e si mai greu sa traiesti zi de zi cu teama ca la un moment dat vei intalni perfectiunea si in viata ta nu va mai fi loc pentru ea.

Pentru ca tu vei fi prea preocupat SA SPUI “te iubesc”.

Dincolo de noi e cineva....

Am citit undeva ca cea mai buna cale in a ajunge sa iubesti este sa te iubesti pe tine insuti in primul rand.

O teorie care ar putea parea fondata.

Dar ce faci atunci cand ajungi sa te iubesti atat de mult incat crezi ca nu mai ai nimic de oferit si pentru altcineva?

Se intampla destul de frecvent,pentru ca uitam ca exista o masura in toate lucrurile.

Uitam ca e bine sa fim constienti de atuurile noastre si nu mai lasam sa fie descoperite.Avem tendinta de a crede ca suntem mai buni decat altii si uitam sa ne cultivam “bunatatea”.

Alteori uitam ca avem calitati si ne lasam subjugati de personalitatea altora.Uitam sa ne mai iubim pe noi insine si asta ne indeparteaza de oamenii care ne-ar putea descoperi.

Dar vorbeam despre a invata noi insine sa-I iubim pe ceilalti.

De multe ori avem senzatia ca iubirea implica un sentiment de obligatie,sentimental de a face lucruri doar pentru a multumi pe cineva pentru ca ne ofera privilegiul de a ne iubi.Exista conceptia ca atunci cand iubim obtinem automat anumite drepturi.

Si tocmai asta ne indeparteaza de adevaratul sens al legaturii dintre doi oameni.Pentru ca ni se pare imposibil de acceptat  faptul ca un om ne poate iubi fara sa fie legat,fara sa ne dea obligatii.

Nimeni nu a descoperit pana acum limitele iubirii.Nimeni nu stie daca e gresit sa ai prieteni de sex opus atunci cand esti intr-o relatie,daca mai poti aprecia frumusetea,daca mai poti avea propriile momente de singuratate,daca e gresit sa ai propriile placeri  fara sa fii nevoit sa imparti totul.

Si tocmai asta ne sperie si ne determina sa ne ascundem in spatele iubirii pentru propria persoana.

Pentru ca e singura care ne lasa libertatea de a alege.

Pentru ca nu include compromisuri si nu are limite.

Pentru ca nu suportam consecintele prorpiilor noastre greseli.

Iar atunci cand ajungem sa nu mai putem depasi bariera,sa nu mai avem curajul de a primi si a oferi iubire dincolo de constiinta noastra,suntem goi.

Pentru ca sufletul nostrum nu mai recunoaste nimic.Durerea ,tristetea,bucuria,emotia,nu vor mai insemna nimic.

Pentru ca zidul care ne inconjoara nu ne va mai permite sa simtim.Vom trai intr-o permanenta stare de amortire.

Si atunci la ce ne va mai folosi ca am avut iubirea dar ne-a fost teama s-o traim?

Despre greseli…

Despre ceea ce nu stiam si ar trebui sa invat….

Despre ceea ce mi-a aratat trecutul si ar trebui sa imi indice viitorul…

Cele mai grele lectii au fost cele pe care le-am invatat din propriile mele greseli.Din alegerile pe care le-am facut in anumite momente ale vietii si care nu s-au dovedit a fi cele mai intelepte.

Dar oare ar trebui sa-mi para rau?Oare as mai fi fost acelasi om fara toate deciziile gresite din viata mea?

De multe ori am ales drumul cel mai dificil,am dus lupte cu mine insami si cu altii,in convingerea ca detin adevarul absolut.Am vrut sa cred in mine si am vrut sa cred ca imi pot manevra propriul destin alegand ceva ce parea impotriva curentului si cursului firesc pe care ar fi trebuit sa il urmez.Sau pe care credeau altii ca ar fi trebuit sa il urmez.

Am ales drumuri care de multe ori s-au inchis.Si am inteles multe lucruri…

Am inteles ca as fi putut evita suferinta daca as fi putut sa ma opresc la timp.Daca as fi tinut cont de semne si de faptul ca oamenii sunt imprevizibili.Sa ajungi la capatul drumului nu e suficient daca acolo nu e nimeni sa te intampine.

Am inteles ca nu ajunge sa-ti doresti un lucru pentru ca el sa se implineasca.E nevoie sa lupti,e nevoie sa speri,e nevoie sa stii sa renunti atunci cand nu mai exista speranta…

Si pentru ca se spune ca speranta este ultima care moare,se pare ca si visele pot muri.Dar totodata pot renaste…

E nevoie numai sa intelegem ca obstacolele exista pentru ca noi sa le depasim.

Ca orice greseala poate fi un pas inainte in devenirea noastra.Ca ceea ce azi pare a fi lipsit de sens,maine poate fi scaparea noastra.

Am invatat sa nu spun niciodata “nu mai pot”.Pentru ca intotdeauna exista lucruri care ne pot surprinde,care ne pot schimba radical viziunea asupra vietii,asupra idealurilor noastre.

Exista lucruri pe care le putem evita,dar pe care putem ajunge sa le regretam.Iar cel mai trist e sa regreti lucruri pe care le-ai fi putut trai.Care ti-ar fi putut fi alinarea la capatul drumului,indiferent de ceea ce te asteapta acolo.

Important e sa stii cand sa nu-ti intorci privirea si cand  sa te bucuri de priveliste.Sa ajungi sa iti dai seama care sunt lucrurile cu adevarat importante in viata ta.

Iar asta nu o poti sti.Ajungi pur si simplu sa o simti in timp.Pentru ca oamenii importanti din viata ta vor aparea exact in momentele in care vei avea nevoie sa faci un popas.Si o singura privire va fi suficienta ca sa poti merge mai departe.

In final,exista oare greseli pe care merita sa le regretam?Sau sunt doar lectii pe care trebuie sa le invatam pentru a ne descoperi prioritatile?

La asta trebuie sa va raspundeti voi…

Sunt si eu ca toti oamenii...

Privesc lumea asa cum vreau eu sa fie,nu asa cum este.

Privesc oamenii exact cum as vrea eu sa fie,nu cum sunt.Pentru ca realitatea o regasesc in tot ceea ce fac,in toata lupta mea pentru a a-mi atinge idealurile.

De ce sa mai privesc si oamenii prin aceeasi lentila?

Prefer sa le descopar decat sentimentele frumoase si atitudinile care ma satisfac.Intorc privirea cand citesc rautatea  in ochii lor si-mi acopar urechile atunci cand imi spun cuvinte care dor.

Pentru ca in fiecare dintre noi se ascunde un dram de ignoranta.Pana si cei mai buni oameni au sentimente de frustrare,de furie,de invidie…Iar de cele mai multe ori nu suntem inconjurati de cei mai buni oameni.

De multe ori mi se intampla sa descopar in cei pe care ii iubesc laturi care as fi preferat de mii de ori sa-mi ramana necunoscute.Dar curios este ca asta nu-mi schimba cu nimic sentimentele.Pentru ca ajung sa iubesc defectele,incerc sa gasesc ceva bun in orice lucru care face parte din fiinta ei.A persoanei pe care am ajuns sa o iubesc.

Se intampla sa am impresia ca duc o lupta cu mine insami.Iubesc de cele mai multe ori ceea ce stiu de la inceput ca poate nu merita.

Dupa multe esecuri,inca mai am impresia ca pot schimba oameni si conceptii.Inca mai am impresia ca oferind cat mai mult,poate voi reusi sa demonstrez ca merita sa primesc.

Intotdeauna imi aleg idealuri greu de atins.Poate pentru ca ma plictisesc repede sau poate pentru ca imi place sa analizez comportamente si sa incerc sa inteleg cate poate ascunde un suflet.

Poate de multe ori se intampla sa gresesc si sa vad lucruri care nu exista.

Insa oricat de dezamagita am fost,n-am simtit niciodata nevoia sa ma retrag in lucrurile simple si sa dau batalii pe care cu siguranta le-as fi castigat.

Am vrut sa profit de momentele in care oamenii mi s-au descoperit asa cum sunt ei in realitate.Fara masti,fara ascunzisuri,fara frustrari si fara regrete.

De multe ori a  fost surprinzator si am fost fericita.Am inchis usile si am privit.N-am vrut sa inchid ochii pentru ca stiu ca timpul este pretios.E nevoie doar de o clipa de neatentie,de o singura clipire si totul poate capata alte forme.L-am mangaiat pe frunte si am asteptat dimineata.Iar cand am pasit afara,am plecat cu imaginile de peste noapte si mi-am promis ca n-o sa le asociez niciodata cu lumina.Ar fi fost o profanare,o greseala care mi-ar fi distrus toate amintirile.

A doua zi l-am privit simplu.L-am privit asa cum il priveau toti.Si n-am vazut nimic deosebit.Pentru ca lumina readuce la suprafata masca.Masca ce te protejeaza de a avea slabiciuni.

Insa am gasit raspunsul la intrebarea « Pentru ce il iubesc ? ».El e ascuns acolo,in intuneric.

Nu mai conteaza ca asta o stim doar noi doi.Sau poate numai eu.

Ieri...Azi..Maine...

Nici macar nu mai sunt convinsa de ceea ce simt,de ceea ce cred.

Nu mai sunt sigura de credintele mele,de planuri,de vise,de sperante,de trecut sau de viitor.Am inceput sa cred ca nimic nu e ceea ce pare.Totul e numai ceea ce ne dorim noi sa fie.

Interpretam totul in functie de ceea ce  visam noi.Cautam semne si le gasim in tot ceea ce ne inconjoara.Iar pentru asta numai subconstientul nostru este de vina.

Pentru ca niciun lucru nu se intampla fara sa-l cautam cu disperare.

Ne dorim sa iubim dupa care blestemam suferinta.Si asta fara sa ne gandim ca atunci cand am cautat iubirea ne-am asumat si consecintele ei.Am vrut sa iubim,dar am uitat ca trebuie sa fim si iubiti pentru ca asta sa ne faca fericiti.Pentru ca oamenii au tendinta de a se bucura atunci cand primesc si uita sa ofere si ei la randul lor.

Iar in viata exista intotdeauna compensatie.Unul iubeste intotdeauna mai mult.Este o lege nescrisa a naturii.Nu e rautate,nu e dorinta,se intampla pur si simplu.Doi oameni nu pot sa ofere la fel de mult.Si atunci intervine problema.Fie apare acceptarea si sacrificiul din partea unuia,fie relatia va avea de suferit.Pentru ca cel ce primeste nu va putea oferi niciodata mai mult.Pentru ca asa a fost obisnuit,pentru ca asa vede el normalitatea.

Asa e iubirea.Si trebuie sa ti-o asumi sau sa o pierzi.

Si sa o cauti in alta parte.

Toata viata noastra e o cautare permanenta.Se intampla sa avem iluzia ca am gasit ceea ce cautam si sa speram ca a luat sfarsit cautarea.Numai ca totul este doar o himera.Pentru ca suntem imposibil de multumit.Si ne dorim intotdeauna ceva mai bun.Uitam ca poate nici noi nu suntem perfecti si cu toate astea cineva ne iubeste si ne accepta defectele.

Mergem mai departe,pentru ca avem impresia ca putem cauta la nesfarsit.

Dar in eterna noastra cautare nu ne gandim ca nesfarsitul nu exista.

Ca va veni un moment in care vom pasi pe ultima treapta si vom vedea ca nu duce nicaieri.Inca un pas si vom cadea in abis.Vom incerca sa ne intoarcem,insa ne vom izbi de un zid.Pentru ca a existat un timp pentru toate,iar noi,in nepasarea noastra,am uitat sa tinem cont de el.

Am uitat ca putem fi oriunde noi ne dorim,dar sa tinem cont nu ne asteapta nimeni sa ajungem acolo.Ca viata nimanui nu e legata de a noastra.Ca fiecare alege propriul lui drum.

Poate drumurile noastre s-au intersectat la rascruci,dar noi am mers mai departe fara sa privim in urma.I-am considerat ignoranti,lipsiti de dorinta de a gasi calea cea mai buna.

Iar prin toate alegerile noastre,noi insine am prelungit zidul.Dar am fost mult prea preocupati ca sa privim inapoi si sa ne lovim de el.

Abia cand am ajuns la capatul drumului ne-am lovit de adevar.Care e unul dur,dar pe care noi singuri l-am creat.

Si vom fi numai noi si constiinta noastra.

Si intrebarea daca a meritat.

Daca a  meritat sa renuntam.

Daca ceea ce am avut ieri ne-ar fi putut ajuta azi….

Suflet gol...

M-am intrebat de multe ori de unde vine durerea sufleteasca.De ce exista lucruri care ne pot face sa ne schimbam starea de spirit indiferent cate motive am avea de bucurie,de optimism.E nevoie doar de cateva cuvinte si intreg universul ni se poate prabusi.

De atatea ori am vrut sa uit ca exista atatea sentimente care ne pot face sa luam decizii gresite,sa ne schimbam parerea despre oameni sau despre noi insine.De atatea ori am simtit nevoia sa-mi smulg sufletul ca sa nu mai simt durerea.Dar durerea persista,pentru ca avem tendinta de a ne obisnui cu anumite lucruri in viata noastra.

Ne obisnuim cu anumite activitati,cu anumiti oameni,cu anumite gesturi,cu anumite sentimente…Iar cand se intampla inevitabilul apare un gol…Pe care de cele mai multe ori nu il putem inlocui.Pentru ca oamenii,cuvintele,imbratisarile,privirile  sunt unice odata ce le-am pierdut nu le mai putem recupera.

Iar atunci cand constientizam,cand timpul trece iar viata noastra capata tot mai multe goluri,apare durerea.Care este strans legata de amintirile noastre,de subconstientul fiecaruia.Exista lucruri,imagini,mirosuri,locuri care iti aduc in memorie sentimente traite.Care pe cat de fericit te faceau,atat de multa nefericire iti pot aduce ulterior.

Oare asta inseamna sa fim oameni ?Sa traim o succesiune de momente fericite urmate tot de atatea momente de suferinta ?

Viata mi-a demonstrat ca suferinta poate fi de multe ori greu de suportat.Sunt momente in care ti-ai dori sa nu mai simti nimic.Sa dormi fara sa visezi,sa mergi pe strada fara sa vezi oamenii,sa  poti merge fara sa privesti in urma.

Uneori apare teama de a mai iubi.Datorita faptului ca in timp ajungi sa crezi ca iubirea e o condamnare la suferinta.

Si ce faci ?Alegi sa te legi de orice lucru iti pare mai important,pentru a-ti ignora sentimentele.De fapt,pentru a nu le mai da libertate.Te incatusezi si alegi sa crezi ca iti e mult mai bine fara sa simti nimic.Fugi de sentimente,fugi de oameni,fugi de sentimentul de atasare.Pentru a nu-l simti pe cel de frustrare ca nu ai putut sa pastrezi ceea ce ai avut.E mult mai usor sa traiesti singur,nu exista riscul sa ai si sa pierzi.

Iar tu ai impresia ca ti-e bine…

Dar ce faci atunci cand nu ai avut si nu ai renuntat sau nu ti s-a luat nimic ?

Esti gol…Sufletul tau nu a stiut sa ofere nimic…Iar pana cand nu vei invata ca numai deschizandu-ti sufletul si oferind vei primi,nu vei simti nimic.

Dar poate nu ai nevoie de asta.Poate pentru tine iubirea si suferinta sunt slabiciuni care te fac sa te simti mai putin puternic.Si n-ai sa cunosti niciodata un adevar important.

Numai cine a plans si a suferit a cunoscut cu adevarat fericirea.Pentru ca numai sentimentele profunde  pot aduce regretul si dezamagirea.

Am avut un vis...

M-am trezit pe un camp plin cu flori…Eram inconjurata de culoare…De parca m-am intalnit cu toate primaverile din viata si din sufletul meu.

E un sentiment atat de placut sa fii inconjurat de frumusete !De frumusetea pura,emanata de natura,de aerul curat,de mirosul pamantului,al ploii….

Departe de frumusetea pe care aveam impresia ca o cunosc,am inteles un lucru esential.

Am inteles ca nu stiu nimic.

Am inteles ca m-am uitat in ochii unui om fara sa vad dincolo de culoare.Fara sa-I citesc fericirea,dezamagirea,indoiala,speranta.Si cat de rau imi pare!Poate ca in acea ultima privire era un strigat disperat,pe care sufletul meu nu l-a putut auzi.

Am inteles ca am privit multe flori,dar nu le-am simtit niciodata esenta.N-am putut simti niciodata ce se ascunde in spatele unei flori daruite…N-am stiut ca toate lucrurile,toate gesturile au o semnificatie.Si prin ignoranta mea,poate am ranit oameni..Oameni care au crezut mai mult decat mine in puterea mea de intelegere.

Am privit multe chipuri care mi s-au parut frumoase.Care poate altora nu li s-au parut la fel.Si cea mai mare greseala a mea a fost ca nu m-am intrebat de ce doar pentru mine au fost speciale.N-am vrut sa caut motive,sa-mi cunosc sufletul…

Am fugit de oameni de multe ori.I-am judecat.Le-am judecat alegerile,faptele,vorbele.Dar nu am incercat niciodata sa ii inteleg.Poate toate alegerile lor erau doar un strigat de ajutor.Pe care eu am refuzat sa-l ofer.Din ignoranta….

Am lasat oamenii sa ma iubeasca.Chiar daca eu stiam ca nu i-as fi putut iubi niciodata.Pentru ca e frumos sa te simti centrul universului CUIVA.Sa primesti fara sa oferi nimic in schimb.

N-am vrut sa cred ca oamenii imi pot oferi ceea ce eu am nevoie.N-am vrut sa am incredere de teama suferintei…Dar si suferinta are rolul ei.

Lacrimile ne elibereaza,ne deschid noi orizonturi.

Cel mai urat sentiment este atunci cand simti nevoia sa plangi,dar iti lipseste motivul.Incerci sa iti dai seama ce ti se intampla,dar nu reusesti.

Uiti ca ai avut atatea motive si le-ai ignorat.Sufletul tau e plin de amintiri care au nevoie sa fie eliberate.Iar tu nu realizezi ca te sufoca…Trebuie sa le dai drumul…

Dar tu esti prea mandru sa accepti asta.

Pana intr-o zi cand realizezi ca…Nu stii nimic.

N-ai trait nimic.Ai fost superficial.

Nici macar nu ai incercat sa-ti imaginezi ca poate exista un intreg camp cu flori care-ti infatiseaza toate culorile….Care te asteapta sa te bucuri de mirosul lor…

Nu ti-ai dat seama ca inca mai poti avea vise..